Family First spune NU violenţei domestice

Articol destinat victimelor violenței domestice, având mesajul ”încetează a fi un co-abuzator.”

 

Semnat de Florina-Maria Homei

 

Atunci când auzim, vedem sau vorbim despre violenţă domestică, deseori, ne formăm o imagine destul de şocantă în minte. Ne imaginăm o femeie care este abuzată în diverse moduri, care suferă, dar, mai apoi, care pleacă de lângă agresor, considerând că nu mai au nimic în comun.
În realitate, nu este întocmai aşa. Să fii abuzată financiar, fizic, emoţional constituie, din perspectiva majoritatii femeilor, un motiv întemeiat să pleci, să reuşeşti să te desprinzi de agresor şi de obiceiurile lui sadice, însă, stând de vorbă cu Daniela Dragne-Macarie, care de 7 ani activează că şi psiholog şi psihoterapeut în municipiul Bistriţa, aflăm mai multe despre majoritatea deciziilor femeilor abuzate.

Întrebată dacă în carieră ei de psiholog a întâlnit femei abuzate, mame abuzate şi dacă da, cum reuşesc să depăşească acestea momentul, Daniela a răspuns: 

“Da, am întâlnit și nu de puține ori. Violența domestică poate fi fizică, financiară, cât și emoțională. O femeie trece mai ușor peste violența fizică sau financiară decât peste cea emoțională. Abuzul emoțional este cel mai greu de tratat și cere timp îndelungat. Să nu diminuăm impactul asupra psihicului a violenței fizice/financiare.  Motivele unei femei, care rămâne în cuplu unde există violență domestică, sunt multiple, însă au același numitor comun: FRICA.  Soțul/partenerul încearcă să-și impună puterea de dominare asupra femeii. Abuzul emoțional, deseori este însoțit de violență fizică (și/sau sexuală). O altă formă de abuz, pe care o întâlnesc la femeile care solicită serviciile cabinetului meu, este abuzul financiar. Acesta este tot o formă de violență domestică, folosită de partener ca mod de a-și controla partenerul prin bani/situație materială.

Unele dintre cazuri reușesc să depășească situația, însă cele mai multe nu reușesc, întorcându-se mereu la „zona de confort” pe care o cunosc, fiindu-le frică de nou și/sau necunoscut, simțind acut teama de singurătate. Cele care reușesc sunt acele femei care aveau nevoie de un sprijin de ordin emoțional, de o încurajare, decise să nu mai accepte situația. E un proces îndelungat de terapie psihologică, care cere mult tact și răbdare, empatie și blândețe din partea psihologului.”

În urmă abuzurilor, este posibil că majoritatea femeilor să fie reticenţe, aşa că, dorind să aflăm cum reacţionează, am întrebat psihologul în ce măsură reuşesc acestea să relateze episoadele traumatizante ale abuzurilor.

Daniela ne spune că <<nu este ușor, pentru nicio persoană, să relateze momentele și episoadele traumatizante prin care se readuc la suprafață trăiri și dureri pe care le-ar dori uitate. Intensitatea durerii resimțite în timpul descrierilor este puternică. Orice femeie își imaginează, atunci când intră într-o relație, că partenerul este ceea ce își dorește ea. Multe dintre femei mi-au spus că schimbarea comportamentului partenerului s-a produs imediat după semnarea actului de căsătorie, sau, în cazul cuplurilor necăsătorite, după o perioadă de aproximativ 1-2 ani de conviețuire. Nu vorbim aici de cazurile în care o femeie acceptă comportamentul abuziv al partenerului de la începutul relației. În aceste cazuri există o patologie a femeii. Bărbatul/partenerul consideră că femeia devine un „bun” al lui cu „drept de proprietate” asupra femeii. Atunci se produce schimbarea în comportamentul acestuia față de femeia de lângă el. Declarația des întâlnită a femeilor care se află în această situație, cu un asemenea partener abuzator, este: „se va schimba dacă eu îi voi arăta supunere/iubire/ascultare!”. În timp ce prezintă situațiile evenimentelor traumatizante, le rog mereu să se asculte, să-și asculte cuvintele și să conștientizeze somatizările corporale. Majoritatea reușesc să își dea seama de gravitatea situației. Odată cu câștigarea încrederii în psiholog, descrierile evenimentelor curg. Tendința lor, a femeilor, este să folosească mecanismele defensive, găsind scuze pentru comportamentul partenerului: „Da, m-a lovit, dar și eu trebuia să tac, să nu-l înfrunt!” sau „M-a bătut și înjurat, dar știu că nu e un om rău…că nu tot timpul face așa…” sau „Așa e el, mai dur, dar…îl iubesc!” Întâlnesc, după cum se observă, un conflict emoțional al femeii determinat de: frică, crezul că abuzul este „normal”, crezul că ea este de vină pentru tot ce i se întâmplă, rușinea că prietenii sau cunoscuții o vor judeca (dacă se desparte), stimă de sine scăzută și dragoste (speranța că iubirea îl va schimba). Alte scuze întâlnite, în prezentările acestor femei, fac referire la: presiunea socială, nivelul cultural și mediul de educație, nu au unde să meargă, religie și, cea mai întânită scuză „stau pentru copil”. >>

Aflăm că femeile agresate încă reuşesc să îşi apere partenerii, agresorii. Aflăm că aceastea le caută chiar şi scuze pentru comportamentele agresive şi pentru reacţii. Ce nu ştim este cum influenţează, pe termen lung, deciziile sau reacţiile femeilor un astfel de episod în care acestea au fost agresate de către partener. Aşadar, la această nedumerire, primim răspunsul psihologului:

“Un episod (depinde de gravitatea faptei, de intensitatea violenței) nu poate avea influențe negative pe termen lung. Abuzul repetat, în cuplul în care femeia decide să rămână, își lasă amprenta, pe termen lung, asupra personalității femeii abuzate. Femeia care rămâne lângă un bărbat abuzator se clasifică în ceea ce numim Sindromul Stockholm. Această denumire cuprinde totalitatea simptomelor psihologice paradoxale pe care le manifestă o persoană aflată într-o relație abuzivă și în care, persoana vătămată (captivă în relație) ajunge să se atașeze emoțional de cel care o abuzează. Adesea, victima (femeia abuzată) rămâne lângă agressor, ajungând să-i ia apărarea agresorului.  Simptomele (influențele) pe termen lung sunt: coșmarurile, insomnia, dezvoltarea unor fobii (frici), confuzie, iritabilitate, neîncredere, dorință de izolare, tulburări alimentare. Traumele emoționale sunt dificil de detectat de către femeia abuzată. O poate face doar cu ajutorul psihologului. Și aceste traume sunt profunde.”

Mergând mai departe, gândindu-ne la familiile în care există şi copii, încercăm să aflăm cum un tată abuziv îi poate afecta viitorul copilului său, abuzându-i mama. Aşadar, o întrebăm pe Daniela cât de afectat este copilul, ca martor al scenelor violente?

“Copilul, martor al scenelor de abuz, poate începe să se identifice cu părintele abuziv , din cauza unui mecanism defensiv (mai ales în cazul copilul mic) , având teama de a pierde părintele de care s-a atașat emoțional. Adesea, el poate fi martor la violența domestică, poate fi chiar de față când se întamplă, poate fi în camera alăturată, poate fi trezit din somn de zgomote, poate observa vânătăile persoanei afectate sau stricăciunile din casă. Copilul poate fi afectat emoțional, când îi este întreruptă rutina zilnică, atunci când nu mai poate merge la școală sau nu-și mai poate vedea prietenii. El resimte pierderea

unor resurse, când nu mai are acces la un mediu familiar sau la bunurile personale și poate fi

afectat chiar de stresul emoțional al părintelui abuzat. Din păcate și deseori, copilul este folosit, de către părintele abuziv, pe post de pion sau mesager, ca amenințare pentru parteneră.

Copiii suferă şi atunci când părinţii îi folosesc pentru a se ameninţă unul pe altul.

În concluzie, violența domestică afectează profund copiii. Dezvoltarea lor cognitivă şi emoţională, sănătatea lor şi funcţionarea fizică, randamentul şi atenţia la şcoală, relaţiile de prietenie sunt afectate. De asemenea, copiii pot dezvolta simptome psihologice ale stresului traumatic similare cu cele experimentate de adulţi. Din nefericire, trauma copilului nu se opreşte odată cu prezentul său – va fi un copil fără prieteni (învaţă că cei dragi rănesc) sau care cerşeşte afecţiunea prietenilor (pentru că nu o primeşte acasă); un elev nemotivat şi dezinteresat de învăţare şi de cunoaştere; un coleg de muncă retras sau agresiv; un partener de viaţă care nu ştie cum să ofere dragoste (oferă prea puţină sau prea multă), pentru că nu a învăţat cum este cu dragostea în familie; un viitor părinte care se va comporta la fel cu copilul sau (lovituri, jigniri, ignorare şi abandon) sau va cădea în cealaltă extremă, a supraprotectiei, care generează dependenţă, frică şi frânge autonomia micului om. Copilul va devein un adult care duce mai departe (într-o formă sau alta) trauma părintelui său prin comportamente și evenimente care vor afecta soarta viitorului său copil. Și aici ajungem la ceea ce, în termen psihologic, numim „patter-uri” repetitive.”

Aflăm că, din nefericire, copilul, care este martor al acestor scene, este afectat în desfăşurarea mai multor activităţi. Mergând mai departe, faptul că acestea îl afectează pe copil chiar în privinţa socializării, vrem să ştim care este probabilitatea că acesta să devină violent.

“Deseori, probabilitatea este foarte mare, dacă nu se investește în recuperarea lor emoțională, prin metode specific psihologice. Primul model de adult, pentru un copil, este modelul parental, iar copiii care trec prin experienţe de violenţă în cadrul familiei învaţă de la părinţii lor. Copiii învaţă astfel că violenţa este acceptată şi este în regulă sa fii iubit şi rănit în acelaşi timp. Mai mult de atât, copiii cred ceea ce văd: femeile sunt slabe şi victime iar bărbaţii sunt puternici şi agresori. Evident, factorii sunt importanți, depinzând de timpul de expunere a copilului la violența domestică, luând în considerare faptul că și ei, copiii, pot fi victime ale agresorului”, ne spune Daniela.

De asemenea, vrem să ştim care este probabilitatea sa devina violente cu propriii copii mamele abuzate de către partener.

Aşadar, aflăm de la Daniela că “posibilitatea ca mamele abuzate să devină violente cu proprii copii este extrem de rară, doar atunci când mama agresată dezvoltă afecțiuni psihice, manifestările sunt necontrolate, exteriorizând propria furie acumulată.

Cel mai des întâlnit este cazul în care mama abuzată dezvoltă un atașament exagerat față de copil, hiperprotectivitate față de copil, atașament care îi alimentează lipsa tandreței și blândeții partenerului de viață. Nevoia de a-l proteja pe copil și de a se „revanșa” față de el pentru situația în care l-a „obligat” să asiste, este urmărită de sentimentul de vinovăție.

Din păcate, în cele mai multe cazuri ale femeilor care solicită serviciile cabinetului meu, durează destul de mult până ce femeia își dă seama că plătește dureros o asemenea iubire. Mereu femeia specifică faptul că ea nu dorește să divorțeze (pentru copil, pentru că nu are unde merge etc) și nici să plece din căminul conjugal, dorește doar să înceteze violența.”

În definitiv, aflăm că modalitatea de a rezolva problemele cuplului prin violenţă afectează întreagă devenirea a mamei, dar şi a copilui. Spunem adesea că femeile sunt puternice, că mamele sunt puternice şi că vor reuşi să depășească aceste episoade, însă aflăm de la psihologul cu care am discutat că aceste lucruri nu sunt întocmai aşa cum noi ni le imaginăm din afară relaţiei.

Familia noastră, “Family First” spune Nu violenţei domestice şi încurajează gestionarea şi rezolvarea problemelor de cuplu prin alte modalităţi, modalităţi despre care nu vom înceta să vorbim.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *